Ora 9.00 dimineața. Metroul este la fel de plin ca la ora 7.00. Populația la fel de grăbită, nervii întinși la maxim (pe-asta cu nervii nu o pricep… se presupune că ai dormit în noaptea precedentă, că ai mângâiat o mâță, sau perna, sau nevasta, se presupune că ți-ai băut cafeaua, fumat țigara, se presupune că e luni și că teoretic pe lângă faptul că ești norocos pentru că nu a trebuit să te trezești la ora 5.00, urmează să te duci la job – așa cum e el și să începi săptămâna dacă nu cu zâmbetul pe buze, măcar cu bunul simț în buzunar).
Și-aud:
- Da fă!! Ce vrei? (un tip aparent normal vorbea la telefon, la hands free, deși nu era nici la volan și nici mâinile nu le avea ocupate cu nimic, dar trecem peste acest aspect) Am luat Puma-urile fă că Adiddas-urile nu era uscate!! Pai știu fă că e albe dar ce era să fac??? Hai dă-te-n bip bip bip bip.. bip bip, de-asta mai sunat? Hai pa fă, și io te iubesc!!
Îmi venea să râsu-plânsu-intrat în pământ de rușine că-i de-al meu. Adică român.
Pe peron stătea fix în spatele meu așezat pe-un scaun și analiza puștoaice de liceu. Vine metroul și omu trage ditamai scupatul (ca să nu îi spun flegmă) în fața unei tanti. Mă bucur că nu sunt eu tanti aceea.
Și începe înghesuiala în vagon înainte să coboare toată lumea. Îl văd împingându-se cum fac oile când intră în țarc (nush dacă acolo dorm oile dar aia era ideea), și apoi văd o tipă care încerca să coboare.
- Hai făăăă, acu te-ai trezit?? Să-mi bip bip bip.. biiiiiiiip bip bip .. și tot așa până se închid ușile.
Bine că am coborât la prima.

Nu-s eu aia delicată și nici mironosiță, și încerc să mă plâng cât de puțin pot de țara asta în care trăim bla bla bla, țiganii, mizeria, sistemul etc etc etc, că dacă aș face-o cred că aș ajunge la agitați la Obregia sau pe la vreo secție dând declarații (că mă aprind destul de repede) dar pe zi ce trece realizez tot mai tare că nu ăsta e locul în care vreau să îmbătrânesc, cât de mult mi-or plăcea mie Bucegii, kiru și parcul din fața blocului.