Ruxache - blog despre munte, prieteni si calatorii

Altele de prin metrouri

ruxache — Tue, 09 Mar 2010 09:43:35 +0000

Oricât de hilar ar părea, îmi petrec o bună parte din viaţă prin metrouri. Prima amintire pe care o am de la metrou este de când aveam puţini ani (vreo 4, 5) şi mi-am uitat o păpuşă pe un scaun dintr-o staţie nu-mai-ştiu care. Şi ne-am întors după ea şi ea nu mai era acolo. A doua amintire e de când se stingeau mereu luminile între staţii şi era atâââââââââât de întuneric încât o dată am crezut că am orbit. Mda, am multe amintiri de la metrou. Nu e a doua casă, dar de multe ori mi-e drag. O să-i dedic altă dată mai multe rânduri.
Asta e, într-un Bucureşti atât de aglomerat este singurul mijloc de transport pe care îl pot suporta. De cele mai multe ori.
Nu o să vorbesc despre aglomeraţia de pe scările rulante, sau despre îmbulzeala de dimineaţă, de seară, sau de la orice oră. Ci de faptul că uneori (destul de des) sunt oarecum claustrofobă.
Şi în dimineaţa asta din cauza faptului că eu chiar am uneori o problemă cu spaţiile închise, era să fac o criză de .. nervi.
Aşadar dragul meu metrou a stat în jur de 15 minute la Timpuri Noi. Nu e mare lucru, că nu era delooooooc aglomerat (doar că statul într-un picior atâta timp nu face bine la ten), nici nu trebuia să ajung la serviciu, nici nu purtam la telefon (da, eu sunt piţipoanca nesimţită care în ditamai aglomeraţia scoate telefonul pentru că ea trebuie să răspundă acuuuuuum!!!) una dintre cele mai plăcute NU discuţii din ultimele câteva luni.
După cele 15 minute metroul pleacă, încet încet, ca nu cumva să deranjeze pe cineva, ca nu cumva să te poţi dezlipi de vecinii de suferinţă cu care deja te-ai împrietenit. Suntem toţi unul acum. Şi dragul de el merge aşa ca melcul la deal şi se opreşte, în tunel. Şi stă şi stă şi stă şi mai stă în pic. Preţ de alte 15-20 de minute. Sublim, ce pot să spun. Niciun geam deschis (că deh metrourile astea noi nu au geamuri ci aer condiţionat), niciun aer condiţionat pornit, în continuare într-un picior, cu telefonul făcut una cu obrazul şi urechea. Şi simt cum nu mai pot să respir, simt cum simt în piept o gheară aşa, cum picioarele nu mai vor să mă ţină (dar nu cad pentru că deh, este prea aglomerat :D) şi mă văd aşa cum o să încep să dau din coate şi cu o forţă inimaginabilă o să sparg un geam pe care o să ies ca spaidărmen şi o să fiu şi io fericită. Vizualizând asta cu ochii minţii, m-am dus în mai hapi pleis (de data asta era peronul de la Piaţa Unirii) şi am aşteptat.
Iar când într-un final pleacă şi ajung în staţie constat că iarăşi am în faţa mea un boşorog (pardon, persoană de vârsta a treia) care stă cu degetul lipit pe butonul care trebuie să deschidă uşa. Care uşă nu se deschide dacă stai cu degetul pe buton de 5 minute. Nu. Şi aştia mai stau şi prelinşi pe uşă, ca nu cumva să intervină cineva şi să le ia plăcerea de a apăsa butonul.
Eh, am coborât până la urmă.
Da, a fost un început de marţi absolut magnific. Sunt curioasă ce mai urmează pe ziua de azi. Nu sunt superstiţioasă. Dar chiar am avut 2 ceasuri rele. Ambele în metrou. Nu-l aştept şi pe al treilea dar presimt că mă pândeşte de undeva din ceaţă. Sau de pe peron.

Ieși

ruxache — Mon, 08 Mar 2010 20:22:43 +0000

Priveam cum zăcea acolo pe cimentul rece al scării de bloc, cu geam spart, trepte întortocheate şi întuneric, cu mâna dreaptă atârnându-i pe-o treaptă, tricoul ud de lacrimi şi gura întredeschisă, iar ochii.. ochii parcă îi erau trişti.
Atunci am avut un flash-back ascuțit. Din seara cu iz de vama veche, când octombrie uitase să mai vină şi apa cu gheaţă cugea pe gâtul înfrigurat. Aleile erau atunci valuri de nisip, oamenii alergau prin faţa cluburilor din oraşul care nu doarme, ca într-un muşuroi de furnici. Nu erau stele, şi cravata îi sufoca plămânii. Voia să respire şi nu putea. Mi-a părut rău atunci. Era trist.
Muzica zace alături sprijinită de un zid fumuriu.
Ce gânduri îţi zboară oare prin minte acum? pentru că văd numai nemişcare. Ce simţi? pentru că frigul pare că nu-l simţi. Unde ţi-e veselia şi pofta de-a te juca cu norii? Unde ţi-e clipa în care ţi-am spus că ai voie să alergi după orice fluture? Unde ţi-e marea aia la care visai când erai copil? marea aia verde şi căsuţa cu perdele albe. Unde ţi-s visele alea cu care m-ai bătut la cap zi de zi, clipă de clipă? Unde eşti tu?
Stai acolo şi de fapt nu te gândeşti la nimic. Pentru că nu mai eşti în stare să legi realul de închipuiri. Aşa că rămâi cumva într-o stare de suspendare agitată, între cele 2 lumi pe care nu le recunoști. Nu eşti a niciuneia şi tare mult pari că ai vrea să te lipeşti măcar de una dintre ele. De ce nu poţi?
Şi văd de-aici încercarea de-a deschide ochii, omul care pune mâna pe tine, omul care îţi aduce apă. Ei se ceartă şi de-aici te văd că ai vrea să te ridici şi să urli la ei să înceteze, să le spui că nu rezolvă nimic faptul că ei sprijină pereţii. Dar nu te poţi ridica. Hai bah scoală sus şi spune-le că nu are sens şi totul e în zadar. Văd că nu poţi… Ţi-a tresărit un muşchi dar cam atât. Inerția te caracterizează acum.
Mi-ai spus că ai mai trăit asta. Că pe-atunci scările erau galbene şi gresia din baie rece. Era rece şi bine.
La fel simţi şi-acum cimentul. Cred. Pari una cu el. Şi văd eu că ai vrea să cazi prin el, să te afunzi, să te ascunzi, să ieşi şi să fugi.
Nu ești așa și știu că nu mai vrei și nu vei mai simți niciodată cimentul rece sub mâna care atârnă.
Apare iarăşi braţul care acum te târăşte spre ieşire.
Ieşi.

Prin Baiului cu bicicleta

ruxache — Sat, 06 Mar 2010 14:05:30 +0000

15-16 septembrie 2007

Cu Mihai și Ștefan.
Am cărat ca proștii biclele în spate pe pârtia din Azuga. Că deh, noi vrem să parcurgem munții Baiului cu bicicleta.
Și da-i și împinge la ele de-am ajuns sus rupți de oboseală, ca după 3 zile intense pe munte.
Bicicelta mea de pe atunci era una împrumutată, de la Lavinia. Și-avea o șa care mi-a rupt efectiv fundul. În zadar toate încercările mele de a o face mai ”așezabilă”. Nici cu fular nu a mers, nici cu căciulă. Am parcurs muntele ăsta mic și frumos, ne-am speriat de niște vaci crezând că sunt urși, Mihai a luat o trântă ca în filme, a zburat efectiv cu tot cu biclă, ne-am întâlnit cu niște neni care făceau și ei același traseu numai că în sens invers. Iar vântul.. of Doamne.. vântul ăla in ce hal bătea.. era să mă doboare de câteva ori.
Coborârea spre Comarnic este magnifică. Și poate că ar fi fost și mai magnifică dacă ăla era planul nostru (de fapt am fi vrut să ajungem în Posada) și dacă nu rămâneam blocați cu bicicletele în niște noroaie ce mie îmi ajungeau până la gleznă de-mi rămâneau adidașii înfipți acolo.
Cu timpul mi-am luat altă biclă și am tras și eu niște căzături demne de camera de râs. E un risc asumat :)

partia sorica. greu, extrem de greu

operatiunea saua

altii sunt mai relaxati

bucegii

eram la inceput

eu am cedat

la valeeeeeee

undeva acolo e si costila

m-am echipat de vant

ciudat pedalatul pe iarba

eu si Mihai

Stefan

Prima vale – Valea Priponului

ruxache — Sat, 06 Mar 2010 13:45:16 +0000

iulie 2007

Prima vale alpină pe care am făcut-o. Valea Priponului. Cu doi Mihai.
Absolut magnific. Primele flori de colț văzute, prima sprerietură trasă din cauza caprelor negre ce prăvăleau pietre la vale, prima cățărare ca păianjenul, primul blocaj pe-o brână îngustă când am vrut eu vitează să ocolesc o săritoare și mai rău am făcut. Apa pe care nu am primit-o la cabana Caraiman și am băut asfel apă fiartă pentru că nici măcar ceai nu făceau, ci numai cafea, plus prima coborâre pe Jepii Mici.
Frumos. Iremediabil îndrăgostită de văile Bucegiului.

la catararea bolovanului

si io, pe unde acum?

ha! m-am blocat

valea priponului

Valea Dorului

ruxache — Sat, 06 Mar 2010 13:20:41 +0000

3-4 martie 2007

Îmi aduc aminte cu drag de ieșirea asta. A fost o adevarată nebunie, o gașcă super frumoasă, plini de viață și puși pe șotii.
Voiam să ajungem la Padina, traseul ales fiind pe la cota 2000. Dar nu prea ne-a ieșit.
Am plecat pe-un soare încredibil, vreme bună dar zăpadă cam mare. Ajunși la Valea Dorului după ce ne-am dat de-a dura pe pârtie am realizat că planul nostru nu poate fi dus la bun sfârșit. Te afundai un metru în zăpadă, urme ioc și lumea a început să vorbească despre lupi, așa că nu bun.
Am optat pentru cazare în Valea Dorului, unde un pat costa 300 de mii și mai presus de toate, era șaptej dă mii o bere, Skol. Iar camera în care am dormit a fost adânc zguduită de sforăiturile a doi skiori unguri.
Duminică am dat de un mare viscol și am reușit (în căutare de ghiocei și cu ochii după 2 curcubee) să ne rătăcim între cota 1400 și Sinaia. Per total a fost amuzat, și nici nu putea fi altfel când în grup i-am avut pe:

1. Todi, cu super ochelarii lui de sudor de care am râs luni la rândul

2. Ela care vedea numai avalanșe la tot pasul și se baricada cu eșarfe și băscuțe de Paris

3. Dan care m-a primit pe folia lui de plastic cu care am zburat până în cabană

4. Lavinia care ajunsă duminică la cota 2000 a spus că ea nu mai coboraă că e viscol

5. Și Ioana, cea datorită căreia am bălăurit prin pădurile de la poalele muntelui la vânătoare de ghiocei

ah, și eu. Eu nush ce-am făcut deosebit, cert e că m-am distrat pe cinste

Aș reuni eu gașca .. nu se simte niciunul?

baiului de la cota 1500

pranzul cu salata de buf

cei mai simpatici

vrem si poze de grup pe drumul de vara

artistic

merg pe gard ma tin de drum

nu mai e mult

frumos muntele, mai ales iarna

photo shooting

deschid plutonul

ză munte

da da, catre incolo

mi-e cald

pregatim jucaria

du-te todiiiiiii

ultimele ajustari

sa inceapa distractia, ciudat dar nu prea aluneca

pisoii de la valea dorului

duminica s-a cam stricat vremea

frig si vant

pe curand

Tentativă Făgăraș – rezultat Cheile Râșnoavei

ruxache — Sat, 06 Mar 2010 12:42:49 +0000

20-21 iunie 2008

Am fost învățată că nu întotdeauna ieșirile la munte se finalizează așa cum îmi planific atunci când plec de acasă. Chiar că de cele mai multe ori ceva cumva se întâmplă, rutele se schimbă, uneori și oamenii.
Această tură a fost încă o dată confirmarea faptului că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din.. târ, sau de la fața locului.
Așa că am plecat cu gândul că urcăm pe Moldoveanu în acest week-end, pe la Turnuri – Podragu.
Aveam planuri mari cu Alex, ne vedeam privind apusul sus deasupra tuturor și dormind în refugiul atât de drag mie, refugiul Viștea Mare.
Bun. La ora 5 dimineața, înainte să răsară soarele suntem deja în Ucea și invocam puterile divine .. poate poate ne ia și pe noi careva cei 8 km până în Victoria. Și începem cu stângul. Nu ne ia nimeni la ora aia deși mașini trec. Iar vremea pare că nu vrea deloc să țină cu noi. E foarte umezeală și înnorat și parcă parcă începe ploaia. Și începe, în reprize, când noi deja urcam pe drumul forestier spre Turnuri.
Inițial am zis că deh, sunt ploi de vară, toate trec, inclusiv ea. Dar se pare că nu vrea deloc să ne facă pe plac. Plouă torențial, mâncăm la marginea drumului cu pelerinele pe noi, explorăm un pic o mină și abia când suntem uzi ca niște curci bete care nu știu pe unde să se adăpostească decidem să o luăm la vale. Nu am vrea să ne plouă în halul ăla și pe sus, și-n Făgăraș.
Ce e de făcut? Nu aș vrea să merg acasă. Alex îmi propune să mergem la cățărat în Cheile Râșnoavei. Așa că după somn în tren, somn în mașină, somn pe unde am apucat și cât am apucat mă trezesc în Râșnoave. Cerul e limpede.
Rex (cățelul lui Alex) cară pietre de colo colo. Pietre proprietate personală după cum pare.
Adormim în mașină (eu nuuuuuuuu dorm afară, că-mi pare că peste tot se-aude vreun urs) și dis de dimineață haida la cocoț. Eu sunt a 2-a oară pe stâncă așa că am emoții cu miile de milioane. Am impresia că o să cad, că o să se rupă cu mine, că o să-mi găsesc sfârșitul în râul care curge acolo jos și pe care acum îl văd atâââââââât de mic.
Dar Alex este extrem de relaxat, mă învață să filez, îmi arată ce am de făcut și totul parcă vine de la sine. Incredibil de tare sentimentul ăsta de-a fi lipit de stâncă, la înălțime, cu vântul ce-ți adie numai ție prin păr.
Mai vreau!!!!!

micul dejun la pelerină

ceva rar, eu in pestera

cam plouati

data aviatoare ajungem și sus

flower power

tot pe drum

oitele la plimbare

bivoli..

somn de voie in gara Ucea

hai ba sa trecem si nooooi

locul de dormit

rex

eu sau piatra?

ca-n povesti in cheile rasnoavei

alex

nu mi-e frica nu mi-e frica

gura-casca

pe curand

Pe poteci de Hăşmaş

ruxache — Tue, 02 Mar 2010 09:42:17 +0000

Până la urmă plecat-am 2. În Hăşmaş, către Piatra Singuratică, eu şi Alex. Şi cum există numai 2 trenuri către Izvorul Oltului, îl alegem pe cel de 20.40, tren de noapte care a avut o întârziere de numai o oră. Ce pot să spun în condiţiile astea? Acceptabil.. din păcate.
După ce ne ocupam locurile (da, da ne-am luat bilet, circulăm regulamentar) începe un lung drum către un munte pe care nu l-am mai vizitat până acum (eu).
Şi ce-aş mai dormi, însă e devreme şi nu prea reuşesc, deşi ştiu că atunci când vom ajunge, o să pic lată cumva pe marginea drumului şi mă voi tolăni pe rucsac, refuzând strict să mai fac vreun pas.. sau voi parcurge kilometrii moţăind şi mormăind şi bombănind şi înjurând şi şi şi… După ce urmăresc cîteva secvenţe din American Pie (not my favorite movie) pe laptopul prăfos al unor neni din compartiment şi mănânc nişte chifteluţe făcute de mama, reuşesc să adorm, ignorând pe cât pot discuţiile aprinse despre habar-nu-am ce.

Şi brusc sunt trezită că la a doua coborâm. Off şi-a doua asta a fost după mai mult de jumătate de oră. Ce-aş mai fi dormit un picuţ.

Semeaţă, gara Izvorul Oltului îşi face apariţia în noapte. Nu coboara nici dracu aici. E zăpadă, e frig şi pustiu. Un singur bec zumzăie pe-un acoperiş. Toată lumea doarme, inclusiv eu.

- Spre Bălan pe unde?
- Păi mergeţi pe calea ferată până la prima barieră apoi faceţi dreapta şi ieşiţi în drum
- Da nu vin trenuri?
- La ora asta?

Ce-i drept era 3 dimineaţa şi noi mai aveam de parcurs 12 kilometri până în Bălan plus o oră jumate până sus la cabană. Traversăm gara pe şine încurcate şi ruginite, sub greutatea mea (exact) se rupe gheaţa unei mari bălţi aşa că iau din plin în şi prin bocanci nişte apă cu noroi şi-n scurt timp suntem pe şosea. Indicatorul rece şi strâmb ne anunţă că mai avem de mers ooooooooooooo grămadă.

- Răsare soarele fix când ajungem noi sus.
- Să vezi ce punem noi cortul în primul şanţ.

Aşa că ne înşirăm pe drum şi cum norocul meu caracteristic la autostop nu m-a părăsit nici de data asta, după numai 5 minute suntem săltaţi de un jandarm care fusese într-o misiune şi acum se întorcea acasă. Dar toate astea nu înainte de a vedea o siluetă diafană, luminată de razele lunii, care ducea graţios către curtea şi casa proprietate personală (sper), nişte nisip furat din drum. C-aşai românul :))

Ajunşi în Bălan, suntem lăsaţi în faţa discotecii locale cu sfatul să nu ne aventurăm noaptea pe traseu. Bun, atunci hai să bem o cafea în super localul amintit, că leşin pe-aci de somn. Şi intrăm. Ca-n filme. La bar 2 inşi rupţi de beţi şi-un puştan care ştergea nişte pahare. Bulbucă ochii la noi şi rânjesc ciudat. Un fel de ngă ngă ce doriţi? (în timp ce se scurgeau de pe scaunele prea înalte la ora aceea)
- E deschis?
- Da cum să nu, intraţi intraţi intraţi
(rânjetele persistă)
Luam 2 mini cafele, cam reci şi cam dulci, ne cocoţăm la o masă şi privim. Un oraş aproape mort cu o discotecă demnă de toată lauda. E vineri seară nu? Tre să fim şi noi pă trend, in ză club. Club care are inclusiv mese de biliard şi-un nene care după ce a dat la păcănele Dumnezeu ştie cât, se împleticeşte îngăimând el ştie ce, către uşă.
Şi brusc atenţia se îndreaptă spre mine.
- Eşti din Bălan? hăhăhăhăhă
- Nu
- Sigur? hăhăhăhăhă
- Foarte sigur
- Dar de ce minţi, eşti din Bălan, hăhăhăhă
- Nu sunt de aici, mă confunzi
- Sigur? hăhăhăhăhăhă
- Foarte sigur
Am decis să o luăm din loc destul de repede, când dialogul între cei doi localnici binevoitori a început să conţină cuvinte care ar avea drept sinonime: proşti, f*tu-le, bucureşteni
Ce facem? Urcăm? Hai poate om găsi un loc unde să punem cortul. Mie-mi picau ochii-n gură de somn, fix chef să urc la frontală nu aveam. E totuşi lună plină, e frumos.. dar nu, nu am/avem dispoziţie.
Aşa că lăsăm drumul ce şerpuieşte printre case adormite şi ne cocoţăm pe-un deal din apropiere, în căutarea unui loc mai de Doamne-ajută. Şi-l găsim. Singura zonă suficient de dreaptă, unde putea încăpea un cort, fără să fie nevoie să dormim în pantă, era un ochi de zăpadă.
Asta e, scoate cortul, montează-l, pune ceasul să sune şi somn. Dar care somn? Că pe mine mă sâcâie o mare durere într-o măsea inexistentă. Adică nu am, că-i scoasă. Exact ca la ăia care nu au un picior/mână (Doamne fereşte) şi încă le simt. Sunt o dubioasă şi eu. Aşa că mă întorc de pe-o parte pe alta, mă foiesc ca un pui de vrabie enervant.. sunt ruptă de somn :(( Şi nu am şanse de a-mi îndeplini unicul scop pe care îl am la ora asta.
Când reuşesc într-un final să aţipesc îşi face apariţia un câine isteric (cred că toţi câinii din Bălan au probleme psihice) care se încăpăţânează să latre sistematic lângă cort. Şi latră şi latră şi latră. Dă-i şi înjură-l, alungă-l, nicio şansă. Într-un final nu-l mai aud şi aproape că adorm. Numai că satul se trezeşte, şi cu el cocoşii. Şi dă-i cu cucurigu de-am crezut că fac o criză de nervi. Iar când au încetat cocoşii au început să bată clopotele la biserică. Pam pam.
Într-un final am adormit. Epuizată de atâta zgomot şi durere de măsea.

Dimineaţa e cam plumburie. Destul de frig şi umezeală. Strângem cortul şi fără chef să mâncăm ceva pornim la drum. Adică eu aveam chef să mănânc dar sana cu coacăze pişcă la limbă. Aşa cum face mustul. Aşa că am aruncat-o. (am aflat ulterior că aşa tre să facă, adică să pişte.. ce dubios..)
Ce ziceam că facem? Că mergem la patinaj artistic? Dacă ştiam îmi luam de-acasă patinele. Poteca noastră este un adevărat patinoar, greu de ocolit aşa că nu mă sfiesc să iau una-două trânte. Ne plângem de rucsacii cam grei (că avem mâncare la noi pentru o săptămână) şi în scurt timp ajungem la Piarta Singuratică. Ah ce frumuseţe. Văzusem eu poze din locul ăsta deosebit, dar să vezi cu ochii tăi întrece orice imaginaţie. O stâncă ţuguiată stă cuminte şi veghează muntele ăsta mic. E linişte şi e aproape primăvară. Natura şi-a făcut treaba minunat şi de data asta.

Suntem întâmpinaţi de nişte unguri care ne invită să ne încălzim la focul făcut în singura cameră funcţională a cabanei. Dar cam atât. Să ne încălzim, căci glumele lor hăhăhite le-nţeleg numai ei pe limba lor.. cam trist. Cam tristă şi cabana. Dărăpănată şi veche, cu ultimele bucăţi de acoperiş gata să cadă peste paturile rupte şi ruginite.
Pereţii sunt mâzgăliţi parcă de nişte sălbatici, uşile la celelalte camere nu se închid, totul e o ruină. Ţi se rupe sufletul când vezi atâta nepăsare şi batjocură..
Punem cortul de data asta în cabană, într-o cameră unde tavanul nu este prăbuşit de tot. Nu mai am chef să dorm în zăpadă.

După ce ne bucurăm că avem cu cine discuta (ne împrietenim cu Dragoş şi Codrin de la Alpin Club Braşov) şi punem de-o supă caldă, plecăm şi noi să cocoţăm Piatra Singuratică. Da, chiar e o ciudăţenie de munte. Un pietroi ascuţit care iese din pădure, stânci verticale cu trasee de alpinism, lanţuri de asigurare şi urme de capre negre.
Dacă nu ar fi atât de multă lume acum jos la cabană mi s-ar părea aproape ireală zona. Deşi nu sunt sus, mă simt cel mai sus, de parcă aş fi deasupra tuturor, pe moţul ăsta care înfruntă cu atâta îndrăzneală vânturi şi furtuni. Se vede vârful Ecem, Hăşmaşul Mare şi Ceahlăul, muntele ăla mic şi magic. Se văd sate, dealuri semi înzăpezite, fâşii de pământ reavăn acolo în vale undeva, drumuri întortocheate şi-un orizont care astăzi chiar poate fi cuprins cu privirea.

Aş mai sta aici mult timp.. dar e cam vânticel, aşa că hai de vale, că uite vine un mare grup şi-o să ne intersectam cu ei prin micile hornuri cu lanţuri, ceea ce nu bun.
Eu trag un mic pui de somn şi când ies din culcuşul călduţ afară e deja noapte, ceaţă şi fulguieşte. Luna abia dacă mai răzbate printre nori. Stăm de vorbă cu cei din Braşov. Se spun poveşti cu viscoluri, rătăceli, dormit în jurul bradului şi altele de genul. Exact ce-ţi place să auzi când eşti sus pe munte. Împărtăşim şi astfel suntem mai bogaţi.

E o seară haioasă care se termină cu două guri de vin rece şi-un nurofen, plus zgomotele dubioase (pe care thank goooooood nu le-am auzit) din super apartamentul călduros în care ne-am cazat. Probabil şobolani. Eu însă votez pentru strigoi având în vedere desenele sataniste care mâzgăleau pereţii încăperii.
Dimineaţa se anunţă ceţoasă.
A nins multicel peste noapte. Însă n-am venit aici numai pentru atât. Aşa că pornim printr-un white out de toată frumuseţea (zic eu totuşi că era frumos.. deşi nu-l vedeam :D) către vârful Hăşmaşul Mare. Care pe cuvântul meu de nu părea mai aproape. C-aşa-i la munte. Vezi colo cabana Negoiu şi spui: eeeee, maxim 20 de minute. Numai că am mai coborât şi urcat încă vreo 3 văi şi-am ajuns la destinaţie dupa 2 ore. Dar asta e altă poveste.
Aşadar am tot mers prin imensitatea albă, am fost avertizaţi să avem grijă căci urşii de sus de-acolo încă nu s-au trezit, aşa că să păşim încet să nu-i deranjăm, am trecut pe lângă boscheţi scormoniţi recent de capre negre, şi-am ajuns brusc la o mare cruce aşezată fix pe vârf. Avea şi cutie poştală pentru însemnările celor ce trec pe-aici. Păcat că nu am ştiut. Pix nu avea nimeni.

Şi-apoi la vale, cu rucsacii grei, către Braşov (transportaţi de data asta cu maşina).
Din Braşov luam aproape imediat un tren care deşi accelerat s-a încăpăţânat să ne demonstreze că oricât de devreme am pleca noi de la munte către casă, tot târziu în noapte ajungem. Aşa că deşi ne-am suit în tren la ora 15.30 am ajuns în Bucureşti tot mult după ora 20.00. Că domne nu-i curent pe linie. Asta-i nouă.
Noi am băut tot vinul şi-am reuşit să ne păstrăm buna dispoziţie până la capăt.

Frumos Hăşmaşul. Păcat însă de indiferenţa faţă de un loc minunat şi păcat că acolo până şi potecile îţi vorbesc în maghiară.

Carnavalul zăpezii 2010

ruxache — Fri, 19 Feb 2010 14:58:58 +0000

Al 4-lea Carnaval al Zăpezii. Atâţia nebuni pe care i-am cunoscut aici. Atâtea feţe cunoscute şi necunoscute. Atâţia prieteni şi atâtea amintiri la cabana Cerbul. Un mod frumos de a începe un nou an, chiar şi în februarie.
O să las pozele să vorbească.

aşa a început o primă seară, o bere, nişte prieteni buni,

nenea de la bar

una din primele hore

bicoz it’s valentine’s day :))

trei crai

si cantarea de dupa

cu bodigarzii

in concurs cu pasii marunti

dan la proba de tir cu arcul

ranjet fortat dupa traseu

azi servim creer

incepe carnavalul, aici avem o indianca

un clovn

muncitor si tiganca

indianca si nu se stie ce

pirati

iarasi nedefinit

eu mi-s fluturele de servciu

DJ Hippy

cenusareasa si printul

doctorul nebun si vrajitoarea

alti pirati

o domnita

buhuhu

castigatorii

poze la final de carnaval

la premiere

gata, acasa

nu fara o ultima cantare in tren

La ski în Bansko

ruxache — Thu, 11 Feb 2010 13:13:58 +0000

Invitația pentru ski în Bulgaria a picat ca un trăsnet. Brusc și pe neașteptate, cu planuri gata făcute de alții și cică bani puțini (chiar foarte.. ieftin domne la Bansko la ăștia). Și am acceptat-o la fel de brusc, fără prea mari cercetări, așteptând cu sufletul la gură să se facă rezervarea pentru cazare și nu cumva să se răzgândească cineva și să nu mai mergem. Trebuie să skiem și noi anul ăsta cum se cuvine. Cel puțin eu.. că la ce noroc am avut prin Valea Dorului cu super telescaunul vieții mamei lui, sau prin Predeal cu bolovăniș mic și des pe toată pârtia…
Și nah că plecăm, după reorganizarea portbagajului de n ori, opriri pe la benzinării și căutări de vulcanizări (parcă :))). Am purces la drum la ora 20.30 și-am ajuns în Bansko la 4. Că deh, bulgarii sunt pasionați de limitări pe șosele undeva pe la 40km/h (foarte des), poliția stă ascunsă în boscheți și te oprește chiar și numai pentru faptul că exiști (sau pentru că intuiește că nu ai rca-ul la zi).
Reîmpărțirea pe camere se face rapid, respectând întocmai formula din mașini: eu, Mihaela, Ana și Cosmin în apartamentul ăl mare (nu am știut asta inițial) în care te poți plimba cu rolele sau bicicleta, poți organiza un meci de fotbal cu tot cu galerie și în care este totuși cam frig; Irina, Cristina, Andrei și Bogdan în ăl mai mic unde e cald și bine. Somn de voie. De nevoie.

cam asta vedeam noi pe geam.. muntii (nu alte vile :)))

Până la o oră destul de înaintată astfel încât am ajuns pe pârtie undeva pe la ora 13.00, adică avem numai 3-4 ore de ski. Și ce ore.. Că nu am skiat atâta în toată viața mea (adică în cele puține dar intense ieșiri pe care le-am avut până acum). Mă gândam io așa că în Predeal trebuie să cobor pârtia de 5 ori ca să obosesc. Aici.. pe o pârtie intermediară am obosit de 3 ori până jos (care jos, nu e jos jos, ci e undeva pe la mijlocul muntelui).

pregatiri

cu prima gondola

ehehe

ultima coborare din prima zi

popas

o formatiune ciudata de gheata

gata pe ziua de azi

cam obositi

Seara a fost cu muuuuult ceai și-o masă la o tavernă din oraș. Unde Andrei a primit o tigaie (sau ceva de genul) încinsă pe care sfârâiau cărnuri și legume. 700 de grame de mâncare aburnidă, 2 fete (io și Ana) care erau aproape sub masă de râs, plus alții de la alte mese care au venit să ne întrebe ce fel de mâncare e ăla. Am fi putut face chiar și-un ban cinstit: faceți poza cu Andrei și tigaia plină, apoi cu Andrei și tigaia goală. Pentru că s-a încăpățânat să mănânce tot în condițiile în care eu și Ana am luat și la pachet, deși porțiile noastre nu erau nici pe departe cât porția lui.
Ziua de vineri a fost cu peripeții. Am reușit să ne trezim devreme de data asta și am ajuns pe pârtie destul de devreme. Și de data asta am urcat până sus de tot, de unde am avut o priveliște absolut incredibila a munților din jur.. orașelor. Au și bulgarii ăștia niște munți..
Și acum începe nebunia. O pârtie absolut superbă, numai că nu vedeam unde se termină, nu vedeam pădurea, nu vedeam nimic. Aveam impresia că skiez într-o râpă. Frumos și palpitant, am urcat și-am coborât pârtiile mai greuțe de aici de sus, încercând să nu mă uit prea mult în față și să nu mă gândesc prea mult la locul către care mă îndrept. Și doamne ce bine se mai skiază cu niște System of a Down când prinzi curaj, sau niște pian care să te liniștească atunci când intră prea mult morcovul. Superb. O zi magnifică de ski, în care am băut vin fiert cu măr, am vorbit politicos în engleză cu niște români în telescaun (până ne-am dat seama, și eu și ei că suntem din București), am luat dâmburi de-am zburat grațios cu aterizări forțate și.. mi-au fost agățate skiurile de-o tipă care nici măcare nu s-a oprit să vadă dacă mai sunt întreagă. Și-aici a apărut panica. Ski-ul nu mi-a sărit din clăpari așa că am reușit să-mi sucesc foarte urât genunchiul.
Atât de urât încât a doua zi abia dacă mai puteam să merg.

hai baieti sa va fac o poza!!

tot mai sus

si io poza nah

sedinta foto

alt yeti

frumos la astia.. frumos

gasca

de sus

si eu

si altii

la uscat

super cina gatita de fete

cine castiga?

Și totuși am mers următoarea zi. Am înfruntat viscolul care a pus stăpânire pe Bansko (la modul că de 2 ori era cât pe ce să nu mă pot da jos din telescaun deoarece bătea prea tare vântul din față :))), am coborât pârtiile muuuuuuult mai bine decât în celelalte 2 zile deoarece durerea persistentă și ascuțită din genunchi nu-mi prea dădea voie să fac viraje prea multe, așa că fiercare coborâre a fost făcută cu: doamneeeeeeee, te rog doamne să nu cad să nu cad să nu cad. Și nu am căzut. Am riscat pur și simplu. Mă gândeam serios că la sfârșitul zilei fac abuz de asigurarea medicală și mă duc să-mi pun piciorul în piuneze. Nu a fost cazul. În mod absolut ciudat, după o zi întreagă de țopăit pe pârtii am realizat că piciorul meu se simte muuuult mai bine. Adică nu mă mai doare. Și nu era amorțit.. că nu a revenit durerea. It’s a miracle :)) Cineva acolo sus mă iubește.

ultima zi

gata

Duminică, după n telefoane și mesaje de acasă că e cod galben, roșu portocaliu (chiar cod Tomba ne gândeam noi – ză cea mai grea pârtie din Bansko) plecăm spre casă.
Până în Plevna toate bune și frumoase (inclusiv mall-ul unde am mâncat cu PATRU leva – adică în jur de 8 lei – cartofi țărănești cu piept de pui și-o salată) însă de-acolo.. Dumnezeu cu mila.
Vizibilitatea a scăzut până undeva pe la vreo 50 de metri (încă era bine), drumul s-a transformat într-o veritabilă pârtie iar stratul de zăpadă creștea vâzând cu ochii. Punctul culminant a fost la ieșirea din vama Russe. Pentru că nu găseam ieșirea. Adică.. am trecut podul, am mers apoi încă 20 de metri și.. și-acum pe unde? Noroc cu o mașină de poliție care ne-a îndrumat. că rămâneam pe-acolo prin nămeți dezorientați. Iar cei 60 de kilometri până la București au fost de vis. NU. De multe ori vizibilitatea scădea la numai câțiva metri, iar din cauza viscolului puternic erau momente în care nu se mai vedea nici botul mașinii. Eram într-o mare albă furioasă, cu 20 km/h, sperând să nu ne înfigem în șanțul care despărțea cele 2 sensuri (că acolo rămâneam). Am mers o bună bucată de drum coloană de 4 mașini, pe contrasens. Că sensul nostru era un deal de zăpadă. Până și mașina de deszăpezit cedase. Se afla acum cuminte într-un șanț. Noroc că nu am avut parte de tiruri care să se rostogolească pe șosea și să intre vertiginos și alunecos în noi. Erau oprite la ieșirea din București. Cred că erau acolo toate tirurile din lume. Dar absolut toate.
Iarăși acasă. Bucureștiul e sub asediu. Nămeți ca ăștia nu am mai văzut de când eram copil.
Totu-i bine când se termină cu bine. Condițiile de ski din Bulgaria depășesc într-un mod greu de imaginat ce e la noi în România. Prețurile sunt infime având în vedere condițiile de nota 20, iar pe pârtii te simți ca acasă la tine (2 din 3 vorbesc în română). Numai că acum stau cu răceala pe cap, ochi, plămâni și toate cele și aștept să treacă alte 3 zile de asediu la domiciliu pe care mi le-a prescris medicul de familie. Prin urmare sunt răcită crunt, dar încă visez noaptea că zbor cu skiurile pe pârtie.

(pozele sunt facute de toată lumea)

Cu teatru sau fără

ruxache — Tue, 09 Feb 2010 12:50:43 +0000

Am fost zilele trecute la o avanpremieră la Teatrul de Revistă, şi anume piesa Fantasmagorie. Piesă jucată (pantomimată mai mult) de 4 tineri actori (3 basarabeni şi un român), sub aripa marelui Dan Puric. Care Dan Puric a ţinut şi un fel de cuvântare înante de începerea propriu-zisă a piesei.
Acu nu-s eu vreun mic/mare critic de teatru, nu am intenţia să devin vreodată, sau să mă apropii cumva de acest domeniu. Sunt numai spectator, mi-ar fi plăcut să fiu şi pe scenă.
Însă câteva aspecte m-au şocat. Şi nu erau legate de piesa în sine, cât de reacţia cel puţin ciudată a publicului. Care public, cel puţin teoretic, ar trebui să rezoneze într-un fel sau altul cu ceea ce se întâmplă pe scenă, să înţeleagă, să simtă, să reacţioneze în ton cu mesajul transmis, să fie acolo pentru că iubeşte teatrul.. nu din întâmplare/lipsă de ocupaţie sau pentru că e cool să mergi o data pe săptămână la un spectacol care nu conţine beat-uri de-ţi sparg urechile, piţi şi alte cele.
Buuuun. Ce-am observat? Păi se râde în hohote la auzul unor cuvinte precum schizofrenic sau cretin sau la idei dureroase spuse într-o manieră ironică. Dan Puric ăsta chiar încerca să transmită un mesaj, să deschidă nişte ochi, nişte inimi. Publicul se hăhăia exact atunci când nu era cazul, iar când omul ăla exprima o subtilitate care ar fi trebuit să aducă un zâmbet amărui în colţul gurii, publicul rămânea inert în aşteptarea unei glume sau a vreunui giumbuşluc.
Şi începe piesa. Tragi-comic aş putea spune, plină de mesaje interesante, de situaţii amuzante dar nu caraghioase, o piesă care ar fi trebuit să aibe un altfel de impact.. zic eu. Însă publicul râdea în hohote. Era de râs, dar nu la modul ăsta..
Îmi povestea Claudia că a fost acum ceva ani la o piesă de teatru la Cassandra, unde jucau viitori şi proaspeţi absolvenţi. Şi era o piesă despre al II-lea Război Mondial, cu nişte Hitleri, evrei, nazişti şi altele de genul (nicidecum comedie). Şi cică la un moment dat, un personal îşi suflecă haina, lasă mâna inertă pe masă şi începe să spună cu disperare nişte cifre. Ce făcea audienţa în timpul ăsta? Păi era un râs general.
Deci, oare ce le lipseşte oamenilor din această categorie tristă? Cultura generală? Bunul simţ? Nu vreau să generalizez, Doamne fereşte. Dar dacă şi la teatru am ajuns să mergem ca să ne hăhăim aiurea eu emigrez. Pe bune.