Ea este Mala, aşa vreau eu să îi zic. Este o căţeluşă mică, neagră şi care arată pe zăpadă ca un pui de leopard.
În acest sfârşit de săptămână am fost la munte.
Acolo am întâlnit-o pe ea.
Era noapte, frig şi începuse să plouă.În drum spre Poiana Izvoarelor, am observat lângă noi, doi ochi mici, blânzi şi un pic trişti. La început NU am vrut să îi dau foarte multă importanţă.
Ploua torenţial. Ştiam ca ma ataşez repede.La cabană, s-a aşezat la uşă, udă fleaşcă, aşteptând ceva de mâncare, aşteptând parcă să o bage cineva în seamă.Aş fii vrut să rămână acolo, dar ni s-a spus să luăm cu noi. Am plecat agale şi cu gălăgie spre Mălăieşti. Pe Pichet nu prea se descurca, plângea când erau zone mai abrupte, cred că de câteva ori s-a şi rostogolit pe poteci, o auzeam cum schelălăie. Ţi se rupea sufletul. A trebuit să o luam în braţe. Am ajuns la cabană târziu, pe la 12 noaptea. Eram toţi uzi până la piele, îngheţaţi. A rămas la uşă. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îi dau să mănânce. Tremura groaznic. Se facuse mică acolo.
A mâncat cu disperare. Se uita la mine şi parcă cerea să nu o las în frig. Dar am lăsat-o, nu am avut încotro.
De dimineaţă am plecat la Omu pe Hornul Mare. Pe drum erau urme de lăbuţe. Plecase cu 2 turişti. Era un pic de ceaţă.Când am ajuns în caldarea de dinainte de horn am auzit-o cum plângea. Era foarte sus, după cum părea, şi rămăsese acolo. Am luat-o înainte, aproape că am alergat pe horn în sus, în speranţa să o găsesc cât mai repede, să nu fie ranită, să fie bine. Am urcat mult, şi am început să o strig. A ieşit de sub o stâncă. Dadea din codiţă. Era fericită că a găsit-o cineva. De urcat nu mai putea urca. Avea labuţele îngheţate şi pur şi simplu nu mai voia să se mişte. Am încercat să o fac să urce dar se oprea în treptele făcute în zăpadă, îşi făcea un fel de culcuş acolo, şi stătea. Apoi se uita la mine. Nu ştiam ce să fac. L-am aşteptat pe Florin care venea în urma mea destul de repede. Până la ieşirea din horn a cărat-o în braţe. Sus, la soare, s-a întins lângă mine pe iarba uscată şi caldă şi a adormit imediat.
Am stat acolo cam 20 de minute, timp în care ba dormea, ba îi mai dădeam ceva să mănânce, ba îşi făcea şi mai bine culcuşul, întinsă jumatate pe mine. Am plecat către Omu.
Era veselă, alerga, se juca, stătea să ii facem poze. Sus i-am dat iaraşi să manance, pentru că merita, era la 2505 m. Deja mă gândeam să o iau acasă la mine. Incredibilă căţeluşă. Stătea numai pe rucsacul meu, deja avea încredere în mine, ca voi avea grijă de ea. Pe horn la coborâre am bagat-o la mine în rucsac, pentru ca nu voia să coboare, poate îi era frică, poate se simţea prea în siguranţă şi a preferat să facă în aşa fel încât să coboare cât mai comod. Şi a coborât. A stat cuminte, cu lăbuţele afară din rucsac, admirând peisajul. La cabană a primit iarăşi de mâncare pe săturate.
Mama nu mă lasă să o aduc acasă. Da, îi e mai bine la munte, dar e aşa de mică..Stau mult cu ea afară, o ţin în braţe pentru că îi e frig.
Sunt sfătuită să o las la Mălăieşti.
Şi o las.
Nu ştiu ce a fost în mintea mea, trebuia să o cobor, să o duc la mama ei.
Astăzi am sunat la cabană. E încă acolo.
