Nu se poateeeeeeee!!! Cât zici că e ceasul? 7 fără 10? Mda, am pierdut trenul. Hai, fie, îl luăm pe ăla de la 8 juma. Dă-i şi fă ultimile retuşuri la bagaj. Uită acasă briceag, ochelari, hârtie igienică, cap.
Bun. Fugi la gară şi ia bilet, bagă nişte mec fiindcă te respecţi ( 
) şi zbang în tren. În care tren eu dorm ca un prunc iar Marius se plictiseşte, că nu are carte de citit, că nu-i mai place muzica de pe mp3, că stă trenul în gară la Comarnic cam mult, că face poze fosforescente, că e cald, frig, zăpadă pe-afară. De-astea.
Şi chiar e frig rău în semi-dimineaţa asta. Şi cam ceţos. Ne dădusem cocoşi cum că vom face Bucşoiu, cu coborâre pe horn la Mălăieşti şi apoi Diham. Nu ne deranja că ne-ar fi prins noaptea, dar în condiţiile date: tren matinal pierdut, staţionare prea mare în Comarnic şi ditamai ceaţa care stătea greu peste Bucegi, probabil că după noapte ne-ar fi prins şi a doua zi dimineaţă (asta în cazul în care nu ne-am fi rătăcit prea rău).
Aşa că ne trezim pe peron în Sinaia. De aici ce facem?
Un traseu greu, lung, din categoria sport extrem pe timp de iarnă-ceaţă-zăpadă:
Cota 1400 – Drumul de vară (ratat şi intrat prin pădure) – Cabana Mioriţa – Piatra Arsă – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânii – Sinaia. O adevărată provocare la nivel spiritual şi de rezistenă, un drum iniţiatic pe platoul Bucegilor dragi.
Dificultate: ohohoho
Timpi: mulţi
Ceaţă: toată
Urşi: prezenţi
Participanţi: unu şi doi, că trei a rămas în Ciucaş
Zăpadă: nu suficientă
Gheaţă: cât de cât
Foame: o da o da!
Ceai: nu, că nu ne ajung banii
Aşadar pornim spre cota 1400. Mai bine spus spre telegondolă, că nu am de gând să urc atâta pe şosea şi nici chef să dau noroc cu ursu de la ora asta prin pădure.
Cutiuţa roz costă 10 lei şi am aflat ceva foarte tare: 30 de lei – 5 urcări pentru biciclişti sau schiori. Pentru bugete de criză.
Ne suim în telegondolă şi intrăm în ceaţă. Şi câtă ceaţă că nu se termina niciunde. Acoperea tot, inclusiv cablurile pe care se plimbă şmecheria.
La 1400 e gheţuş şi puţină lume. Ultima tranşă de echipare, beţe, mănuşi şi hai la drum.
Până la Mioriţa am trecut prin diverse stări. Începând cu rătăcirea bruscă a “drumului de vară” (aşadar am nimerit pe poteca marcată din pădure), trecerea podeţelor înzăpezite şi aluncoase, culminând cu ieşirea din brazi. Când nu am mai distins nimic din ce era în jurul nostru. Cred că mai mult am intuit drumul, pentru că singurul lucru pe care îl vedeam era un alb cenuşiu. Şi în faţă, şi în spate, la fel şi în stânga şi în dreapta. Am bâjbâit poteca şi într-un final ne-am trezit pe urcuşul final către cota 2000. Drum pe care l-am făcut de n ori. Acum, de nerecunoscut. Şi du-te-n dreapta pe ceea ce părea a fi un drum, observă că drumul merge însă prea la dreapta, treci pe lângă stâlpii de telescaun care se pierdeau rapid în negură şi apoi.. hmmm.. şi totuşi unde e cabana aia? Hai pieptiş la deal că altă soluţie nu e. Într-un final începe să se audă muzică. Dacă nu este o iluzie probabil că acolo trebuie să ajungem. Şi ne luăm după sunete şi observăm cabana când eram cam la 15 metri de ea. Palpitant
Pentru că ne permitem să pierdem timp luăm o masă copioasă (incluzând chiar şi portocale şi una bere) şi ne holbăm pe geam în speranţa că se va risipi măcar un pic ceaţa. Ceea ce se şi întâmplă. Aşa că pornim leneşi spre Piatra Arsă. Din când în când se vede Leaota, peste tot se văd urme de lupi. Care spunea că nu mai sunt lupi în Bucegi? Aud?
După extenuanta pantă coborâtă şi lungul traseu străbătut până acum o tăiem prin jnepeni şi haida jos spre Sinaia, că vine noaptea, nouă ne e frică de ea, ceaţa ne învăluie şi mai e şi Halloween în seara asta. Deci buhuhu cică.
Ajunşi la Poaian Stânii suntem întâmpinaţi de dovleci fioroşi agăţaţi în copaci şi de întuneric. Aşa că băgăm nişte lapte bătut, nişte frontale şi ne continuăm plimbărica pe drumul pietruit. Cică-s urşi pe-aici. Cică eu cânt, tare şi fals cum am fost învăţată. Şi suntem capabili să rătăcim şi ditamai poteca pavată şi să o luăm pe alta. Deja mă gândeam că poate nimerim în gard la baza militară. Şi nimerim. Un nene cu puşcă şmecheră ne îndrumă şi iată-ne în 10 minute la şosea. Ca să aflăm ce? Că un urs imens, mare şi urât a trecut pe acolo pe unde ne-am rătăcit noi cu 2 minute înainte. Şi că s-a ridicat în două labe şi că cel mai probabil a fugit când a auzit că venim noi.
Gata. Sinaia, gară, tren, acasă. Nu înainte să-mi pice în cap rucsacul cu beţele şi să-mi confecţionez un cucui gigea.
O adevărată aventură.
pam pam
bocancii tai is scarpa mustang, nu? is superbi, am cautat atata culoarea asta si n’am gasit decat marimi pt uriasi
frumos ca au atarnat dovleci in copaci
[Reply]
@Crisu: nush ce marimi pt uriasi ai gasit, ai mei sunt 36
so, fugi la ascent ca gasesti acolo 
nah ca le fac si reclama
[Reply]
Ce frumos se vede piatra arsa iarna…vreau si eu acolo
[Reply]