Hai să ne aducem aminte.
Era vară, eram bucurie.
Şi-am plecat în Piatra Craiului la o mică plimbare cu bicicleta.
Drumul până în Braşov a fost îngrozitor. Nu numai că era înfiorător de cald, sticla de cola aproape că a fiert dar oamenii transpiraţi, nervoşi, obosiţi din personalul de ora 14 mi-au făcut mari probleme. Bicicleta mea incomoda destul de tare. Aşa că un naş cu suflet mare (
există şi aşa ceva) mi-a luat-o şi a bagat-o în budă, unde a închis-o.. Plus că nici nu mi-a cerut vreun ban pentru transportul ei (alţii cu suflet mai mic, mi-au luat 70 de lei, vezi aici
Eh, în sfârşit Braşov. Parcă mă cuprinde un pic o răcoare, parcă încep să respir. Mă întâlnesc cu Narcis şi Alex care sar gardurile din gară ca să mă ajute să cobor fierătania.
Urcăm veseli în trenul de Zărneşti unde mă întâlnesc cu Căpitanu. Uai, ce surpriză. El se duce la Curmătura. Noi.. nu ştim unde.
Zărneştiul ne primeşte aproape adormit, deja se lăsa seara, începuse să fie mai friguţ, iar noi pedalăm voiniceşte către Fântâna lui Botorog (nu înainte de a mânca o îngheţată). Se pare că destinaţia este satul Măgura, vom dormi într-o şură. Şi urcăm, şi înjurăm drumul în serpentine care parcă nu se mai termină, ascultăm pădurea în noapte şi ne gândim cât de haios NU ar fii să apară Moş Martin.
Şi în sfârşit ajungem sus, o minunăţie de privelişte, lumini plăpânde de la casele aproape adormite, linişte de îţi ţiuie urechile ruptă din când în când de câte un căţel de prin curţi.
Traversăm satul în noapte şi îl urmăm pe Narcis care trebuie să ne ducă la şură. Numai că.. în întuneric nu prea îşi dă seama. Aşa că ne trezim brusc prin pădure, printre crengi şi iarbă de un metru, agâţându-ne bicicletele de toate rădăcinile. Efectiv am orbecăit în noapte, bombănindu-l pe Narcis. Numai că ştia el ce ştia, aşa că după vreo jumătate de oră găsim şura, închisă. Nu ne rămâne decât să intrăm pe geam şi să deschidem uşa din interior.
Aranjăm frumos fânul, băgăm şi bicicletele înăuntru şi ne punem pe mâncat fasole la conservă şi apoi pe râs până pe la 4 dimineaţa (timp în care suntem vizitaţi de lilieci şi ne înfiorăm un pic -cel puţin eu, la auzul zgomotelor de afară).
Dimineaţa vine cu soare şi miros de vară. Facem revizia la biciclete, nu înainte ca Narcis să o ia la vale într-un stil barbar, rostogolindu-se prin iarbă. Am crezut că acolo rămâne. N-a rămas, din fericire.
Şi plecăm, iar ne luptăm cu toate crengile şi rădăcinile pentru a ajunge iarăşi la drum. Traversăm satul Peştera într-o viteză, mâncăm zmeură şi ne amuzăm copios de un grup de tătici şi mămici care au coborât dintr-un jeep şi au rămas şocaţi de faptul că noi mâncam nişte chestii roşii din tufişurile de pe marginea drumului. Ne-au întrebat chiar şi ce sunt alea.
Eh, şi-acu, super super coborârea în Moeciu. M-am înfiorat de stilul băieţilor, care la fiecare 2-3-4-5 serpentine trebuiau să mă aştepte pe mine. Eu merg ca un om normal (oarecum) nu ca o nebună .
Urcăm apoi în Moeciu de Sus (evident după încă o îngheţată).
Iar vremea nu mai ţine cu noi. Începe o ploaie mai mult decât torenţială, şi ne găsim lipiţi de o căsuţă de pe marginea drumului, sub o streaşină de 20 de centimetri, cu maşini care trec în viteză şi ne stropesc fără milă.
Nu aşteptăm să se termine, ci numai să se liniştească şi pornim iarăşi la drum. În Moeciu de Sus, altă ploaie aşa că intrăm în singura bodegă existentă (în rest sunt numai restaurante) unde comandăm … lapte. Şi stăm acolo vreo 2 ore, ascultând poveşti cu urşi şi alte vietăţi.
Luăm agale drumul spre Padina, şi după un urcuş printre bolovani decidem să ne punem cortul. Se lasă noaptea, aşa că, în jurul focului, trei oameni râd ca nişte copii, privesc stelele şi apoi adorm cuminţi.
A doua zi, coborâm frenetic până în Bran, pe serpenite unde prindem viteze ameţitoare (cel puţin aşa aveam eu impresia), trecem apoi prin Râşnov, şi într-un final, pe o căldură şi un soare dogoritor ajungem în Braşov. Băieţii deja acasă, eu la distanţă de un tren.
