Măreția Făgărașului nu a fost tulburată. Din contră, ca un adevărat uriaș care se respectă, ne-a arătat că ”nu-i ca noi”.
Îl așteptam cu emoie și teamă de mai bine de un an. Timp în care am visat la el, i-am rememorat potecile, tufele de zmeură și mure care străjuiesc drumurile forestiere interminabile, stâncile dure și scăldate-n ploi și soare, caprele negre gingașe și timide, văile pline de zăpadă grea.. și crestele. Creste Făgărașului. Iubitul meu Făgăraș care m-a înfiorat și m-a dus de la agonie la extaz de fiecare dată.
Am plecat în plină agitație. Inima și sufletul mi-erau deja departe, acolo sus. Nu puteam simți decât vântul care îmi va biciui fața sau soarele arzător de iulie din inima lui. Nu puteam să mă gândesc decât la faptul că el, Făgărașul e mai puternic, mai înalt și mai nebun decât orice altceva, și dacă nu îl respect cum se cuvine totul se va întoarce împotriva mea.
Voiam așadar neapărat să dorm, să mă odihnesc astfel încât a doua zi să-i pot urca potecile alea pe care le știu sălbatice și rupte de lume. Dar trenul nostru e cu naș și fără loc în compartiment, așa că nu reușim decât un somn chinuit de mai puțin de 3 ore, zdruncinați de șine în noapte. Și ne-am trezit în Sibiu. De fapt într-o gară seacă sărind calea ferată către un alt tren care ne va purta până la Turnu Roșu.
Cred că este un oraș frumos, dar la 4 dimineața nu am putut vedea decât o gară ce părea părăsită printre munții ce știam că sunt acolo undeva deși noaptea ne împiedica să îi vedem. În liniștea aia asurzitoare ne imaginam dormind într-o cămăruță a unei case de pe străzile pe care le străbăteam alert. Ne vedeam înveliți în plapumi grele, într-un întuneric ”de-ți bagi degetele-n ochi”.
Și ne oprim transpirați în apropierea mănăstirii, unde ne înghesuim din nou sub niște bănci pentru a trage un mic pui de somn. Trezirea se dă brusc de către niște căței matinali care lătrau la nu se știe ce.
Făgărașul este aici. Noi suntem în altă lume. Ne oprim la afine și mâncăm până ne albăstrim, urcăm oarecum agale iar doi dintre colegii de drumeție renunță pe motiv că sunt mult prea obosiți în ultimul timp și preferă să plece la mare. Astfel se duce și visul lor de a parcurge integral creasta și a ajunge într-o săptămână în Sinaia. Păcat, aș fii putut visa și eu din Bucureștiul ăsta sufocant, că sunt undeva pe poteci alături de ei.
Iar drumul șerpuiește tot mai sus, lăsând în urmă tufișurile de afine, și întâlnind tot mai mulți nori. Încercăm nebuni să prindem până și ultima bucățică din muntele ăsta uriaș până când suntem total cuprinși de un mare nor. Pentru că ăsta-i Făgărașul, nu vrea să te lase de fiecare dată să-l admiri. Se ascunde. Ca un melc care se bagă tot în cochilie când nu mai are chef de nimeni.
Probabil că Făgărașul nostru avea toane. Îl supărase pe el ceva. Așa că a decis să dea un pic și cu tunete. Suficient cât să mă facă să-mi ies din minți și să-mi enervez și prietenii de drum. Dar da, eu i-am văzut furia, știu ce poate să facă, știu cum te poate duce la disperare și cum te face să ceri cerului și vântului și lui.. îndurare. Iar el rânjește ca un drac și-ți mai dă și grindină și ploaie și vânt turbat. Și îi ceri să nu te ia, să te mai lase un pic să îl admiri și să-l iubești. Acum am exagerat, nu era cazul să mă sperii atât de tare. Dar m-am speriat.
Ne-am continuat drumul prin nor, printre tunete răzlețe, urcând vârful Suru, Budislavu, coborând apoi la lacul Avrig care tacea și el ascultându-și părintele, apoi iar în sus, spre vârful Gârbova, coborând mereu în șei. Într-un final, trecând în urcuș și peste vârful Scara, am ajuns la refugiu. Un locșor rece și un pic dezmembrat, în care toată noaptea a bătut cu disperare vântul, de parcă își dorea și el să între la noi, la căldura sacilor de dormit.
Dimineața nu s-a arătat mai bună, vântul duduia la fel de tare, iar norul în care ne aflam se încăpățâna să nu părăsească prea curând creasta. Așa că am pornit în jos, lăsând pentru zile mai frumoase vârful Negoiu, lacul Călțun și Capra.
Cabana Negoiu ne primește cu un pic de soare, măgari curioși și un pic agasanți, cocoși fioroși, niște căței cu simțul teritoriului foarte dezvlotat (s-au legat tare de tot de cățelușa Petra care ne-a fost tovarășă de drum de la Turnu Roșu), și-apoi ceaiul cald și gustos cum numai aici există. Am încercat iarăși leagănele și am pornit spre Porumbacu. Am avut noroc cu un nene cu un camion care ne-a scutit de vreo 10 km de mers pe jos.
Privind în urmă, creasta uriașului e acum scăldată în soare, numai vârfurile cele mai înalte sunt încă adăpostul norilor.
Pe curând Făgăraș. Aștept cu nerăbdare să te văd în toată splendoarea ta, așa cum m-ai lăsat să o fac în alte dăți.
în trenul cu naș se doarme la grămadă, iar grămada cere vârf
Prima zmeură. La ataaac
mă strâmb la fotograf, nah
Învățăm să zburăm
Albăstereală
Dacă nu stă, tre să o alergi
Pentru că am găsit izvor, ne permitem o ciucalată
Cu tot cu Petra
Cel mai simpatic măgăruș
Camion de Porumbacu
Și în drum spre casă
Aici mai multe poze din Fagaras
mi-ai facut dor nebun de Fagaras!!!! aaaaah
[Reply]
Buna RuxACHE,
Mi-ai facut asa o bucurie mare, cu jurnalul tau de drumetie, se urcus si coborit prin muntii Fagarasului, cei mai iubiti munti ai mei. Felul in care scrii este minunat de bogat si de viu: M-a facut sa retraiesc acele momente de neegalat prin elocventa ta si prin puterea de exprimare a gandului, a senzatiilor simtite si a instinctului de preservare. Am simtit acele senzatii, dar cum sa le pui pe hartie…ah.. e ceva mai greu. Eu sper din toata inima ca vei continua sa scrii chiar asa cum ai inceput, si iti doresc multe aventuri in locuri minunate, si pentru noi, cititorii, sa te tina dumnezeu Dragutu in flocul sau de scriitori, sanatoasa si plina de viata.
Multumesc pentru lectura placuta si pozele asa de frumoase si de reale, de parca ar fi din nou luna August 1971. Din izvorul din piatra din care ai baut apa, am baut si eu, si am avut acele momente de inaltare deasupra conditiei mele mici, dupa reusita. Si ranita era grea, iar norii… O norii, cateodata ling culmea dinspre sud si apoi, de parca s-ar izbii de un perete inalt dar invizibil, incep sa suiedrept in sus, continua sa se ridice 2000 de metrii unde devin nori albi, pufosi, cu forme fabuloase, plutind pe cerul Ardealului.
Doamne-Ajuta.
[Reply]