Într-un deşert stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi pustnici era convins că ajunsese la desăvârşire.
Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să vorbească cu puţinii pelerini ce veneau acolo, adapostindu-i şi hrănindu-i pe aceia care se rătăceau pe acolo sau pe cei care doreau să se ascundă.
”Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune” gândea cel dintâi pustnic, căruia nu-i plăceau desele – chiar dacă nu îndelungate – absente ale celui de-al doilea.
Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărâ să pună câte o piatră la gură propriei sale grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşeală. După câteva luni, în faţa grotei sale se înaltă un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant… iar el rămase închis în propria-i peşteră.
<< Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedică formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. …Şi mai cu seamă aceea de a încerca să nu devenim “o piatră în plus în zidurile altora >>> (Bruno Ferrero)
