Cum trec zilele ca fluturii şi iar avem primăvară şi verde şi flori şi soare.
Credeam că-mi mai aud gândurile vechi, dar se pare că nu mai ştiu cum să fac asta. M-am poticnit într-un prezent care îmi aruncă săgeţi cu venin din toate părţile. Oricum aş fii eu în mine şi cu mine, orice aş spune celor din jur care mă privesc şi trec prin clipele mele, oricum aş zâmbi sau aş plânge cu lacrimi amare.. sunt înţeleasă pe dos. Pe dos de tot ce poate fii bun şi frumos, şi transformat în monştrii. Aş vrea uneori ca viaţa să fie ca un computer imens, să pot da din când în când delete lucrurilor care nu au fost percepute aşa cum aş fii vrut .. aşa cum ar fii trebuit.. aşa cum au plecat din inimă dar gura şi cuvântul le-a dat alt sens. Ca atunci când inima spune: “vreau” şi te auzi mirat şi şocat spunând: “nu vreau”. Sau.. poate nu chiar aşa, dar pe aproape.
Scot din mine răutăţi care nu sunt nici măcar cât un bob de orez reale. Aşa par, aşa sunt înţelese. Nu sunt, nu sunt, nu sunt.
Îmi alerg mintea de colo-colo şi simt că aş putea în orice moment să cad din mine şi să mă tăvălesc pe jos în propria-mi mizerie, să urlu ca un câine bătut.. să scap de o durere ce nici măcar nu există. Şi-am plâns, am plâns ca să înţeleg ce se întâmplă cu mine.
Şi am aflat că poţi fii amărât când nu te doare ceva care să aibe un nume sau pentru care să existe la farmacie un leac.
Şi în astfel de clipe simţi cum te cuprinde ameţeala şi îţi vine să te-arunci într-un gol pe care l-ai creat fără să îţi dai seama în jurul tau, să pluteşti în derivă până când timpul pe care îl trăieşti se va schimba în flori şi zâmbet, oamenii vor înţelege că da, eşti altfel, gândeşti altfel, simţi altfel, că nu eşti o simplă pată de culoare care va fii ştearsă de primul vânt sau prima ploaie, că eşti bun, că nu arunci cu pietre în nimeni, că eşti om, iar oamenii greşesc.
Greşesc în nenumărate rânduri, în cele mai stupide şi de neimaginat situaţii, când mintea nu mai gândeşte şi scoate la iveală cuvinte grele, brute, pe care însă nu le simt şi nu le vor. Când reacţia este înaintea gândului, când clipa de rătăcire poate face dintr-o seară caldă şi liniştită, un iad.
Şi-atunci ai vrea să ştergi totul, să te trezeşti din nebunia pe care chiar tu ai provocat-o, să alergi ca un copil înapoi în braţele lui, iar el să îţi spună: ce e? s-a întâmplat ceva? totul e minunat.. minunat.. Dar asta nu se poate întâmpla. Şi nu îţi rămâne decât să plângi ca un copil, cu sughiţuri, cu lacrimi mari care îţi ard obrajii, să dai explicaţii inutile, să speri că vei fii înţeles măcar pe jumătate, şi iertat. Însă nu reuşeşti decât să faci mai mult haos, să îmbârligi în aşa hal cuvintele încât nici măcar nu mai înţelegi cum ai ajuns acolo.
Şi minutele trec ca ore în viaţa ta, noaptea se face zi, ziua se face lumină.. Neputinţa de a face bine rămâne suspendată într-un colţişor al inimii. Şi alegi să taci. Pentru că e singurul lucru care te mai poate scoate din tine.
Aşa că tac. Închid negrul în cel mai depărtat colţ al unui suflet aproape transparent şi eliberez culorile. Sperând că ele vor putea umple golul ăsta pe care nu îl vreau şi.. cel mai probabil nici nu îl merit. Şi sper ca absurditatea celor întâmplate să se risipească.
Iartă-mă. Sunt un copil care nu a ştiut să îşi exprime joaca şi simţurile şi a reuşit să nască o mică nebunie pe care o vrea făcută bucăţele.
Cred ca trebuie sa fii un om bun, pentru a ajunge sa-ti constientizezi greselile, nu? Iar a gresi este omeneste. Fara gresala suntem sfinti, nu oameni. Eu zic ca mai e ceva timp pana acolo.
Ai scris frumos, imi place!