Cred că atunci când te gândeşti la cineva şi acelaşi cineva se gândeşte la tine, cele două gânduri (ferite de gura rea a lumii, invidii sau bârfă, puse la loc călduţ şi neauzite de nimeni) se întâlnesc undeva. Unde o fi acel undeva nu sunt foarte sigură, dar pot să-mi dau cu presupusul. Poate e aiurea prin univers, în eter ar spune unii, printre oamenii care traversează strada sau pur si simplu în creierul nostru. Totuşi vreau să cred că se întâlnesc cumva într-o altfel de dimensiune a existenţei, independentă de unde, ce şi cine suntem. Şi nu mă refer la vreo lume paralelă în care exist tot eu dar am altă viaţă. Cred că dimensiunea asta este una pur creată pentru gânduri. Pentru gândurile trimise către cineva şi care se ciocnesc de celelate gânduri care la rândul lor caută ceva, sau pe cineva. Şi mai cred că e o adevarată nebunie găsirea gândului celuilalt. Le văd alergând de colo colo într-o imensitate albastră (nu ştiu de ce albastră, poate că pur şi simplu, poate pentru că gândurile mele se întorc de acolo şi cu ceva amintiri), fire albe cu buline străvezii, ca nişte cordoane, încercând cu disperare să nu se încurce cu alte gânduri. Şi şerpuiesc aşa prin … ceva-ul ăla şi deodată se văd. Înaintează acum cu emoţie unul către celălalt, făcând abstracţie totală de forfota din jur. Cu graţie şi delicateţe, viteza lor creşte inimaginabil şi singura teamă este doar să nu se contopească din greşeală cu gândul greşit, predestinat altcuiva. Apogeul corespunde întâlnirii fizice a gândurilor astea două, care scurcircuitează auriu împrejurul lor. Apoi se scindează, se dublează, se iau de irizaţiile străvezii, şi astfel clonate şi complete, pleacă împreună către stăpânul gândului trimis.
Şi aşa aflăm. Zic eu.

<sursa poza http://slog.thestranger.com >