Dă play şi aşteaptă. Ascultă. Simte.. Fă linişte în jurul tău şi imaginează-ţi dimineaţa pe malul unei mări. Ce mare vrei tu. Marea ta. Unde nimeni şi nimic nu îţi mai poate tulbura gândurile. Acum le auzi perfect.
Oamenii, deşi au evoluat, deşi tehnologia i-a cuprins până în măduva oaselor şi le-a intrat în sânge şi în fiecare gest, deşi trăiesc pe asfalt, înghesuiţi în cutii de chibrituri pe care le numesc blocuri, deşi respiră mai des gaze de la ţevile de eşapament decât viaţă, deşi sunt înconjuraţi de praf şi trotuare, ei, oamenii, încă se închină soarelui, ca nişte sălbatici ieşiţi din peşterile lor, deschizând ochii şi venerând lumina.
După o noapte lungă , în care fiecare lucru are o singură culoare – negru, în care formele sunt umbre care dansează pe plajă şi se bălăngăne dizgraţios pe nisipul umed, în care sticlele de alcool zboară din mână în mână prin strigăte de nebunie şi extaz, timp în care focurile încălzesc sufletele mai timide sau prea ameţite de licori iar drumurile între baruri sunt populate cu diverse măşti care mai de care mai ciudate şi mai zvăpăiate, vine momentul în care se crapă de zi.
Bolta asta neagră pe care am văzut cu toţii stele căzătoare (sau cel puţin ne-am imaginat că vedem) începe să prindă culoare. Un gri-bleu şters şi neinteresant, care vesteşte un nou început. Un început mic şi momentan albastru, cu o apă a mării limpede precum cristalul şi nemişcată, vrând parcă să îngheţe clipa şi sufletele în momentul în care se va întâmpla.
Se face linişte. Pe muteşte ne înfiorăm şi nu îndrăznim nici măcar să clipim pentru a nu pierde nicio secundă. Respiraţia se opreşte undeva în piept şi aşteaptă.
Unii se ridică din nisip şi bagă un cot în falcă pentru a viziona spectacolul. La Ovidiu se aude Bolero de Ravel.
Eu intru in marea care începe să ardă. Şi de nicăieri apare soarele. Timid. De un roşu cum nu există nicăieri în lume, decât aici la noi, pe plaja noastră. Grupuri grupuri, sufletele rătăcite de noaptea trecută se apropie de mal. Capătă un sens. Au figuri, până acum puţin timp erau toţi la fel. Acum capătă individualitate. Sunt diferiţi şi noi.
Iar soarele, grandios şi puternic, îşi arată faţa de lumină şi viaţă, ieşind din mare ca un adevărat stăpân peste tot şi toate, cum altul nu există şi nu va exista. Nu e de mirare că acum mulţi, mulţi ani, oamenii credeau că soarele este Dumnezeu. Pentru că este. Îl priveşti şi te înfiori. Cum sparge valurile în imensitatea lui şi stârneşte pescăruşii la zbor. Iar pescarii, vâslesc agale spre plasele lor, cu braţele ca nişte lopeţi, feţele arse şi ochii goi, cu căciulile mâncate de sare şi scoici. Parcă plutesc în soare, înspre soare, ieşind din el, una cu el şi cu marea.
Deja simt culorile, le miros, le pot pipăi. De la roşu, alergăm către un portocaliu dulce amărui cu miros ameţitor de proaspăt. Nu conteneşte să urce tot mai sus într-un dans lin şi graţios şi să ne învăluie cu lumină. Deja este la o palmă deasupra apei. Un tot rotund şi alungit şi-a desprins ultima rază din apa rece. Şi creşte din mare, inghiţind întunericul şi îmbrăţişând cu căldură universul nostru mic, plaja şi scoicile.
Şi ca un cavaler în poziţie de drepţi urcă din ce în ce mai sus, aruncă galben şi roz în toate direcţiile.
Inima aplaudă minunea care tocmai s-a produs.
Marea şi-a născut copilul.
Adorm pe plajă ameţită de frumuseţea la care am asistat.
[...] cu spumă veselă la mal. Muzică pentru sufletul meu. La Ovidiu, cafeaua la fel de bună, iar răsăritul, deşi mereu altul, pe plajă în Vama Veche ascultând Bolero de Ravel are acelaşi gust ca [...]