Era august, mi-aduc aminte perfect cum căldura aia care sufocă umplea fiecare cameră din fiecare clipă. Aveam un geam care dădea în spatele blocului. Acolo era umbră, şi priveam cum departe, pe-un cer aproape roşu, cu dungi vişinii şi grele, un soare mare şi puternic se ducea la culcare. Şi ne uitam înfioraţi la norul din care ieşeau săgeţi de lumină, vestind încă o furtună, încă o noapte fără lumină, cu cablurile topite, apă caldă, lumânare mică şi timidă, şi-un noi cu sufletul tulbure şi carnea frântă. Nu mai voiam şi nu mai puteam să stau. Aşteptam să se facă dimineaţă să pot fugi în răcoarea mincinoasă, prin parcuri şi alei, printre maşini pline de praf şi oameni grei. Voiam să pot fugi din mine către mine. Dar am mai stat, până s-a făcut frig, până când timpul meu a devenit zăpadă. Şi atunci am ştiut să mă rostogolesc pe potecă într-un bulgăre uriaş. Am râs când a curs sânge, mă bucuram deşi ştiam că nu e normal. Am plâns când am căzut în mocirla de pe strada aia. Şi am sunat la telefon un om, doi oameni, care mi-au spus: e bine. Şi-a fost.
