Verde.
Cu cât se face mai cald, cu cât soarele începe să încălzească mai tare blocurile, pierd din ireal şi mă prind tot mai tare de real.
Îmi plăcea irealul, visele, poveştile pe care le trăiam şi scriam, gândurile pe care le aşterneam pe pereţii camerei, minciunile frumoase şi nevinovate despre căldură şi dor, culcuşul mic şi numai al meu, dorinţele, clipele toate.
Acum totul se mută afară.
Din casă şi din mine.
Străzi, oraşe, oameni, cuvinte.
Iarna era şi ea bună la ceva, deşi frigul începuse să-mi dea stări de nervozitate.
Şi totuşi nimic nu mă neliniştea. Acum trebuie să deschid geamul, să aud maşinile, strigătele copiilor de la grădiniţă, uşa de la bloc cum se trânteşte din sfert în sfert de oră, păsările, ţiganii de peste drum şi câte şi mai câte. Acum trebuie să caut fusta înflorată, ochelarii de soare şi zâmbetul pentru primăvară. Trebuie să-mi conving trupul că nu mai are nevoie de căciulă, de fular, de trei straturi de bluze, de mănuşi şi de geacă groasă.
Şi mă arunc în real. Fereastra se trânteşte de la vântul ăsta cald şi ma cuprinde nerăbdarea, dorul de drumuri cu verde, cu soare, cu fericiri mici şi scurte.
Devinim încă o dată produsul anotimpurilor. Ne transformăm felul de a gândi şi de a simţi, depindem de ele şi ne supunem cuminţi schimbărilor.
A venit. O aşteptam şi nu. Venea oricum.
